Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Training SEO

Rășini aromatice

Oferte de muncă

Tonere compatibile

Traduceri germană română

Reballing Chipset

Epilare definitivă Galați

Software pentru proiectare profesională

Cursuri de frizer

Aparat Anti Câini și Pisici


Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Mănăstirea Argeşului

                        Pe Argeş în jos,

                        Pe un mal frumos,

                        Negru-vodă trece

                        Cu tovarăşi zece,

                        Nouă meşteri mari,

                        Calfe şi zidari,

                        Şi Manole, zece,

                        Care-i şi întrece.

                        Merg cu toţi pe cale

                        Să aleagă-n vale

                        Loc de mănăstire

                        Şi de pomenire.

                        Iată, cum mergeau

                        Că-n drum ajungeau

                        Pe-un biet ciobănaş

                        Din fluier doinaş,

                        Şi cum îl vedea

                        Domnul îi zicea:

                        „Mândre ciobănaş,

                        Din fluier doinaş!

                        Pe Argeş în sus

                        Cu turma te-ai dus,

                        Pe Argeş în jos

                        Cu turma ai fost.

                        Nu cumva-ai văzut

                        Pe unde-ai trecut

                        Un zid părăsit

                        Şi neisprăvit

                        La loc de grindiş,

                        La verde-aluniş?”

                        „Ba, doamne, am văzut

                        Pe unde-am trecut

                        Un zid părăsit

                        Şi neisprăvit.

                        Câinii cum îl văd,

                        La el se repăd

                        Şi latră-a pustiu

                        Şi urlă-a morţiu.”

                        Cât îl auzea,

                        Domnu-nveselea

                        Şi curând pleca,

                        Spre zid apuca

                        Cu nouă zidari,

                        Nouă meşteri mari

                        Şi Manole zece

                        Care-i şi întrece.

                        „Iată zidul meu!

                        Aici aleg eu

                        Loc de mănăstire

                        Şi de pomenire.

                        Deci voi, meşteri mari,

                        Calfe şi zidari,

                        Curând vă siliţi

                        Lucrul de-l porniţi,

                        Ca să-mi ridicaţi,

                        Aici să-mi duraţi

                        Mănăstire naltă

                        Cum n-a mai fost altă,

                        Că v-oi da averi,

                        V-oi face boieri,

                        Iar de nu, apoi

                        V-oi zidi pe voi,

                        V-oi zidi de vii

                        Chiar în temelii!”

 

                        Meşterii grăbeau,

                        Sforile-ntindeau,

                        Locul măsurau,

                        Şanţuri largi săpau,

                        Şi mereu lucrau,

                        Zidul ridicau,

                        Dar orice lucra

                        Noaptea se surpa!

                        A doua zi iar,

                        A treia zi iar,

                        A patra zi iar

                        Lucrau în zadar!

                        Domnul se mira

                        Ş-apoi îi mustra,

                        Ş-apoi se-ncrunta

                        Şi-i ameninţa

                        Să-i puie de vii

                        Chiar în temelii!

                        Meşterii cei mari,

                        Calfe şi zidari,

                        Tremurau lucrând,

                        Lucrau tremurând

                        Zi lungă de vară

                        Ziua pân-în seară,

                        Iar Manole sta,

                        Nici că mai lucra,

                        Ci mi se culca

                        Şi un vis visa,

                        Apoi se scula

                        Ş-astfel cuvânta:

                        „Nouă meşteri mari,

                        Calfe şi zidari!

                        Ştiţi ce am visat

                        De când m-am culcat?

                        O şoapta de sus

                        Aievea mi-a spus

                        Că orice-am lucra

                        Noaptea s-a surpa

                        Pân-om hotărî

                        În zid de-a zidi

                        Cea-ntâi soţioară,

                        Cea-ntâi surioară

                        Care s-a ivi

                        Mâini în zori de zi

                        Aducând bucate

                        La soţ ori la frate.

                        Deci dacă vroiţi

                        Ca să isprăviţi

                        Sfânta mănăstire

                        Pentru pomenire,

                        Noi să ne-apucăm

                        Cu toţi să jurăm

                        Şi să ne legăm

                        Taina s-o păstrăm:

                        Ş-orice soţioară,

                        Orice surioară

                        Mâini în zori de zi

                        Întâi s-a ivi,

                        Pe ea s-o jertfim

                        În zid s-o zidim!”

 

                        Iată-n zori de zi

                        Manea se trezi,

                        Ş-apoi se sui

                        Pe grad de nuiele

                        Şi mai sus, pe schele,

                        Şi-n câmp se uita,

                        Drumul cerceta.

                        Când, vai! Ce zărea?

                        Cine că venea?

                        Soţioara lui,

                        Floarea câmpului!

                        Ea s-apropia

                        Şi îi aducea

                        Prânz de mâncătură,

                        Vin de băutură.

                        Cât el o zărea,

                        Inima-i sărea,

                        În genunchi cădea

                        Şi plângând zicea:

                        „Dă, Doamne, pe lume

                        O ploaie cu spume,

                        Să facă pâraie,

                        Să curgă şiroaie,

                        Apele să crească,

                        Mândra să-mi oprească,

                        S-o oprească-n vale

                        S-o-ntoarcă din cale!

                        Domnul se-ndura,

                        Ruga-i asculta,

                        Norii aduna,

                        Ceru-ntuneca

                        Şi curgea deodată

                        Ploaie spumegată

                        Ce face pâraie

                        Şi umflă şiroaie.

                        Dar oricât cădea

                        Mândra n-o oprea,

                        Ci ea tot venea,

                        Şi s-apropia.

                        Manea mi-o vedea,

                        Inima-i plângea,

                        Şi iar se-nchina,

                        Şi iar se ruga:

                        „Suflă, Doamne-un vânt

                        Suflă-l pe pământ,

                        Brazii să-i despoaie,

                        Paltini să îndoaie,

                        Munţii să răstoarne,

                        Mândra să-mi întoarne,

                        Să mi-o-ntoarne-n cale,

                        S-o ducă de vale!”

                        Domnul se-ndura,

                        Ruga-i asculta

                        Şi sufla un vânt

                        Un vânt pe pământ

                        Paltini că-ndoia,

                        Brazi că despoia,

                        Munţii răsturna,

                        Iară pe Ana

                        Nici c-o înturna!

                        Ea mereu venea,

                        Pe drum şovăia

                        Şi s-apropia

                        Şi amar de ea,

                        Iată c-ajungea!

 

                        Meşterii cei mari

                        Calfe şi zidari,

                        Mult înveselea

                        Dacă o vedea,

                        Iar Manea turba,

                        Mândra-şi săruta,

                        În braţe-o lua,

                        Pe schele-o urca,

                        Pe zid o punea

                        Şi, glumind, zicea:

                        „Stai, mândruţa mea,

                        Nu te speria,

                        Că vrem să glumim

                        Şi să te zidim!”

                        Ana se-ncredea

                        Şi vesel râdea.

                        Iar Manole ofta

                        Şi se apuca

                        Zidul de zidit,

                        Visul de-mplinit.

                        Zidul se suia

                        Şi o cuprindea

                        Pân’ la gleznişoare,

                        Pân’ la pulpişoare.

                        Iar ea, vai de ea!

                        Nici că mai râdea,

                        Ci mereu zicea:

                        „Manole, Manole,

                        Meştere Manole!

                        Ajungă-ţi de şagă,

                        Că nu-i bună, dragă.

                        Manole, Manole,

                        Meştere Manole!

                        Zidul rău mă strânge,

                        Trupuşoru-mi frânge!”

                        Iar Manea tăcea

                        Şi mereu zidea.

                        Zidul se suia

                        Şi o cuprindea

                        Pân’ la gleznişoare,

                        Pân’ la pulpişoare,

                        Pân’ la costişoare,

                        Pân’ la ţâţişoare.

                        Dar ea, vai de ea,

                        Tot mereu plângea

                        Şi mereu zicea:

                        „Manole, Manole

                        Meştere Manole!

                        Zidul rău mă strânge,

                        Ţâţişoara-mi plânge,

                        Copilaşu-mi frânge!”

                        Manole turba

                        Şi mereu lucra.

                        Zidul se suia

                        Şi o cuprindea

                        Pân’ la costişoare,

                        Pân’ la ţâţişoare,

                        Pân’ la buzişoare,

                        Pân’ la ochişori,

                        Încât, vai de ea,

                        Nu se mai vedea,

                        Ci se auzea

                        Din zid că zicea:

                        „Manole, Manole

                        Meştere Manole!

                        Zidul rău mă strânge,

                        Viaţa mi se stinge!”

 

                        Pe Argeş în jos,

                        Pe un mal frumos,

                        Negru-vodă vine

                        Ca să se închine

                        La cea mănăstire,

                        Falnică zidire,

                        Mănăstire naltă

                        Cum n-a mai fost altă.

                        Domnul o privea

                        Şi se-nveselea

                        Şi astfel grăia:

                        „Voi, meşteri zidari,

                        Zece meşteri mari!

                        Spuneţi-mi cu drept,

                        Cu mâna la piept,

                        De-aveţi meşterie

                        Ca să-mi faceţi mie

                        Altă mănăstire

                        Pentru pomenire

                        Mult mai luminoasă

                        Şi mult mai frumoasă!

                        Iar cei meşteri mari,

                        Calfe şi zidari,

                        Cum sta pe grindiş,

                        Sus pe coperiş,

                        Vesel se mândreau

                        Ş-apoi răspundeau:

                        „Ca noi, meşteri mari,

                        Calfe şi zidari,

                        Alţii nici că sânt

                        Pe acest pământ!

                        Află că noi ştim

                        Oricând să zidim

                        Altă mănăstire

                        Pentru pomenire,

                        Mult mai luminoasă

                        Şi mult mai frumoasă.

                        Domnu-i asculta

                        Şi pe gânduri sta,

                        Apoi poruncea

                        Schelele să strice,

                        Scări să le ridice.

                        Iar pe cei zidari,

                        Zece meşteri mari,

                        Să mi-i părăsească

                        Ca să putrezească

                        Colo pe grindiş,

                        Sus pe coperiş.

                        Meşterii gândeau

                        Şi ei îşi făceau

                        Aripi zburătoare

                        De şindrili uşoare,

                        Apoi le-ntindeau

                        Şi-n văzduh săreau

                        Dar pe loc cădeau,

                        Şi unde picau

                        Trupu-şi despicau.

                        Iar bietul Manole,

                        Meşterul Manole,

                        Când se încerca

                        De-a se arunca,

                        Iată c-auzea

                        Din zid că ieşea

                        Un glas năduşit,

                        Un glas mult iubit

                        Care greu gemea

                        Şi mereu zicea:

                        „Manole, Manole,

                        Meştere Manole!

                        Zidul rău mă strânge,

                        Ţâţişoara-mi plânge,

                        Copilaşu-mi frânge,

                        Viaţa mi se stinge!”

                        Cum o auzea,

                        Manea se pierdea,

                        Ochii-i se-nvelea,

                        Lumea se-ntorcea,

                        Norii se-nvârtea,

                        Şi de pe grindiş,

                        De pe coperiş,

                        Mort bietul cădea!

                        Iar unde cădea,

                        Ce se mai făcea?

                        O fântâna lină,

                        Cu apa puţină,

                        Cu apă sărată

                        Cu lacrimi udată!