Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Gruia lui Novac

                        În munţii Catrinului,

                        În pădurea Pinului,

                        La cerdacu

                        Lui Novacu,

                        La masă de solzi de peşte

                        Beau voinicii boiereşte.

                        Beau, glumesc, se veselesc

                        Şi la Dumnezeu gândesc.

                        Dar Gruiţă,

                        Novaciţă,

                        Nici nu bea, nici nu mânca,

                        Nici voie bună n-avea,

                        Ci sta gata de-a pleca.

                        Iar Novac, cum îl vedea,

                        Din gură aşa-i grăia

                        – Măi Gruiţă, fiul meu,

                        Şa-ţi ajute Dumnezeu!

                        De ce şezi tu supărat,

                        Nebăut şi nemâncat?

                        Or banii ţi i-ai gătat,

                        Or ţi-i gândul la-nsurat,

                        Or ţi-i dor de Ţarigrad?

                        Gruiţă din grai grăia

                        – Nici banii nu i-am gătat,

                        Nici mi-i gândul la-nsurat,

                        Ci mi-i dor de Ţarigrad!

                        Novac din cap clătina

                        Şi către Gruia grăia

                        – Gruio, Gruio, fiul meu,

                        Ascultă de tatăl tău,

                        Că el nu-ţi voieşte rău

                        De vei merge-n Ţarigrad,

                        Să rămâi tu lângă gard,

                        În oraş să nu te bagi

                        Şi la vin să nu te tragi,

                        Că vinu-i cu viclenie,

                        El te trage la beţie,

                        Beţia trage la somn,

                        Lesne pierde-un cap de om!

                        Gruiţă, copil zburdat,

                        De mic la rele-nvăţat,

                        El în seamă nu băga

                        Ce tatăl său îi spunea,

                        Ci-şi încingea armele

                        Şi-şi gătea podoabele;

                        Apoi murgul şi-l scotea,

                        Slugile i-l ţesăla,

                        Cu şaua mi-l înşela,

                        Cu frâne mi-l înfrâna.

                        Gruia pe el se suia,

                        Rămas bun că mi-şi lua

                        Ş-apoi ca vântul pleca

                        Şi nici că se mai oprea

                        Pân-în Ţarigrad intra,

                        Şi aici ce mi-şi făcea?

                        Lua târgul tot de-a lungul

                        Şi birturile de-a rândul,

                        Pân-pe urmă nimerea

                        Şi în birt că se băga,

                        În birtu-mpăratului,

                        Din marginea satului,

                        La Aniţa

                        Birtăşiţa.

                        Lângă masă se punea

                        Şi Aniţei poruncea

                        – Tu, Aniţă,

                        Birtăşiţă,

                        Adă-mi vin cât pot eu bea,

                        Că-ţi dau banii cu măsura,

                        Toată cupa – talerul,

                        Toată vadra – galbenul!

                        Aniţa, dac-auzea,

                        Vadra-n mână o prindea

                        Şi-n podrum mi se băga

                        Şi vin roşu-mi aducea

                        Şi pe masă mi-l punea.

                        Gruia vadra o prindea

                        Şi dintr-un sorbit o bea,

                        Cu fundu-n sus o punea

                        Şi noroc el că-mi zicea,

                        După alta poruncea,

                        Dar nici un ban nu plătea.

                        Şi în birt el cât a stat

                        Tot vinul că l-a gătat,

                        Că-n trei zile şi-n trei nopţi

                        A băut sute de zloţi,

                        A băut trei buţi de vin,

                        Tot vin bătrân cu pelin,

                        Ş-a mâncat trei vaci belite

                        Şi trei cuptoare de pite;

                        Nu bea vinul cum se bea,

                        Cu sălicu şi hoalba,

                        Ci mi-l bea el cu vadra,

                        Se miră toată lumea!

                        Şi Aniţa,

                        Birtăşiţa,

                        Dacă vinul că-mi găta

                        Şi bani nu mi-şi căpăta,

                        Tare rău se supăra

                        Şi la oaspeţi le zicea

                        – Dragii mei,

                        Oaspeţii mei,

                        Faceţi bine şi iertaţi,

                        Că luminile-am gătat

                        Şi n-am bani de cumpărat

                        Pân m-oi duce-n căpătat.

                        Şi Aniţa,

                        Birtăşiţa,

                        Poale albe sufulca,

                        Cizme negre sufulca,

                        Şi din birt ea că-mi ieşea

                        Şi unde mi se ducea?

                        Deasupra oraşului,

                        La curtea-mpăratului

                        – Înălţate împărate,

                        Să trăieşti cu sănătate!

                        Nimerit-au, nimerit,

                        La mine-n birt o venit

                        Un voinicel tinerel,

                        De toţi se miră de el;

                        Că-n trei zile şi-n trei nopţi

                        A băut sute de zloţi,

                        A băut trei buţi de vin,

                        Vin bătrân şi cu pelin

                        Ş-a mâncat trei vaci belite

                        Şi trei cuptoare de pite.

                        Nu bea vinul cum se bea,

                        Cu sălicu şi hoalba,

                        Ci mi-şi bea el cu vadra,

                        Se miră toată lumea!

                        Cum pune vadra la gură,

                        Varsă-n gură ca-ntr-o şură;

                        Vadra cum este de mare,

                        Şi pita cât e de lată,

                        El o-mbucă totodată;

                        Tot vinul cât am avut,

                        Tot dânsul mi l-a băut

                        Şi când zic ca să plătească,

                        El vrea ca să mă lovească.

                        Tot mâncă şi tot sorbi,

                        Dar nimica nu-mi plăti.

                        Acum, când vinu-am gătat,

                        Spune-mi, doamne, ce să fac?

                        – Tu, Aniţă,

                        Birtăşiţă,

                        Spune-mi tu făptura lui,

                        C-ăsta-i omul dracului!

                        – Înălţate împărate,

                        Să trăieşti cu sănătate,

                        Eu îţi spun cu direptate

                        De trei palme-i lat în frunte

                        Şi nu prea vorbeşte multe;

                        Apoi căutătura lui

                        Seamănă cu-a lupului;

                        Când se uită pe sub gene,

                        Şi măria-ta te-ai teme…

                        Mustăţile-i, ca la rac,

                        Şi le-nnoadă după cap;

                        Face nodul cât pumnul

                        Şi rânjeşte ca ursul,

                        De bubuie tot locul

                        Şi ţi-e groază de dânsul;

                        Lat e-n spate, gros în os,

                        Dar la faţă de hârtie,

                        De-ai putea pe ea a scrie,

                        Ş-apoi, ochişorii lui,

                        Ca murile câmpului!

                        Împăratul auzind

                        Pe Aniţa-aşa vorbind,

                        Puterile îi pierea,

                        Măciucă păru-i suia,

                        Faţa i se-ngălbenea,

                        Începu a tremura

                        Şi Aniţei îi zicea

                        – Tu, Aniţă,

                        Birtăşiţă,

                        Rogu-te pe Dumnezeu

                        Şi te jur pe capul tău

                        Să nu-i spui unde şed eu,

                        C-ăla mâncă capul meu!

                        Ăsta-i Gruia lui Novac,

                        Care ţara ne-a prădat,

                        A prădat-o-n lung şi-n lat,

                        De trei ori turcii-a tăiat

                        Şi acum iar o venit

                        Cu gând rău de prăpădit.

                        Bată-mi-l-ar Dumnezeu

                        Pe el şi pe tatăl său,

                        Că ei ne-au făcut mult rău,

                        Că ne-au ţinut drumurile

                        Şi ne-au tăiat capetele!

                        Dar, Aniţă,

                        Birtăşiţă,

                        Ia, du-mi-te tu acasă

                        Şi mi-l pune după masă

                        Şi dă-i vin cu rozolie,

                        Ca să-l tragă la beţie;

                        Dă-i vin cât el poate bea,

                        De plată nu întreba

                        Şi dă-i vin cât va pofti,

                        De plată nu pomeni.

                        Şi când vinul vei găta,

                        Vin-la mine, că ţ-oi da,

                        Numai să-l poţi tu-mbăta,

                        Că bun preţ îi căpăta!

                        Aniţa, dac-auzea,

                        Aniţa ce mi-şi făcea?

                        Acasă ea alerga

                        Şi pe Gruia îl afla

                        Cum prin birt se preumbla,

                        Că nu mai avea ce să bea.

                        El atuncea ce făcea?

                        Mâna-n pozonar băga,

                        Cu galbeni plin-o scotea,

                        Galbeni pe jos resfira

                        Şi din gură că-mi zicea

                        – Tu, Aniţă,

                        Birtăşiţă,

                        Adă-mi vin cât pot eu bea,

                        Că-ţi dau galbeni câţi vei vrea;

                        Şi când galbeni oi găta,

                        Pe uliţă voi pleca,

                        De blagă m-oi încărca!

                        Iar Aniţă,

                        Birtăşiţă,

                        Dacă ea mi-şi auzea,

                        Bine, Doamne, îi părea,

                        Galbeni pe jos strângea

                        Şi vin roşu aducea,

                        Vin bătrân cu rozolie,

                        Ca să-l tragă la beţie.

                        Şi Gruia ce mi-şi făcea?

                        Multe buţi de vin golea,

                        Dar pe urmă ameţea,

                        Capul pe masă-l punea

                        Şi curând că adormea.

                        Iar Aniţă,

                        Birtăşiţă,

                        Dacă ea astea vedea,

                        Ferestrele deschidea,

                        La turci semn că le făcea.

                        Turcii-ncet s-apropiau

                        Şi în birt că se băgau

                        Şi cum pe Gruia-l vedea,

                        La el mi se repezea,

                        Dară vântul cum bătea,

                        Părul lui Gruia-l lăţea,

                        Iar turcii, dacă vedea,

                        Vai, Doamne, cum mi-şi fugea!

                        Dar-napoi iar se-ntorcea

                        Şi pe Gruia mi-l lega

                        Cu trei funii de mătasă,

                        Ca mâna Gruii de groasă

                        Şi cu trei de ibrişin,

                        Groase ca parii de fân;

                        Cu coatele îndărăpt,

                        Cu mâinile-ntoarse-n piept.

                        Ş-apoi ei pe el îl lua

                        Şi-n temniţă îl ducea,

                        Într-o temniţă de piatră,

                        Chiar pe seama lui gătată.

                        Şi aici cât îl ţinea?

                        Şapte ani şi jumătate,

                        Pân-se rupse şuba-n spate;

                        Şapte ani şi două luni,

                        Mai pe-atâtea săptămâni,

                        Gruia-n temniţă şedea

                        Pân-de-zile-i se ura.

                        Şi Novac tot aştepta

                        Ca să-i vină Gruiţa;

                        Dar în zadar aştepta,

                        Că Gruia nu mai venea.

                        Atunci el ce mi-şi făcea?

                        La un corb el poruncea

                        Şi aşa că mi-i zicea

                        – Corbule, puiuţul meu,

                        Ţină-mi-te Dumnezeu!

                        Tu nu eşti bun de lucrat,

                        Dară eşti bun de zburat,

                        Du-te, -nciungiură ţara

                        Şi îmi caută pe Gruia,

                        Doară li-i putea afla,

                        Că eu bine te-oi ţinea,

                        Carne de turc îi mânca

                        Şi sânge du turc îi bea!

                        Atunci Corbul ce-mi făcea?

                        Aripile întindea,

                        Cu ciocul mi-şi cloncănea,

                        Toată ţara-nciungiura

                        Pân-pe Gruia mi-l afla,

                        La fereastră-i s-aşeza

                        Şi căuta şi cloncănea.

                        Gruiţa Corbul vedea

                        Şi bine mi-l cunoştea

                        Şi din grai aşa grăia

                        – Du-te tu la tatăl meu

                        Şi spune-i că am zis eu

                        Să lase hodina toată,

                        Vină aici să mă scoată!

                        Şi spune-i tătucului

                        Care-i gândul turcului,

                        Că pe vineri dimineaţa

                        Se gătesc să-mi ia viaţa;

                        Că funarii împletesc

                        Şi bărdaşii tot cioplesc,

                        Furcile îmi pregătesc.

                        Şi vineri, la prânzul mare,

                        Mă vor scoate la pierzare!

                        Corbul, dacă auzea,

                        Aripile întindea,

                        În văzduh se ridica

                        Şi la Novac se-ntorcea

                        Şi aşa că îi zicea

                        – Lasă cina la Domnul

                        Şi cuţitul la focul,

                        Că-ţi potopesc feciorul!

                        Că vineri de dimineaţă

                        Vreau să-i ia a lui viaţă;

                        Că funarii împletesc

                        Şi bărdaşii tot cioplesc,

                        Furcile îi pregătesc.

                        Şi vineri, la prânzul mare,

                        Îl vor scoate la pierzare!

                        Novac, dacă auzea,

                        Ochii-n lăcrimi îşi scălda

                        Şi din grai aşa grăia

                        – Te mai scot o dată eu,

                        Chiar să-mi pierd şi capul meu!

                        Apoi iute, cât gândeşti,

                        Ţipa hainele domneşti

                        Şi-mbrăca călugăreşti.

                        Moş călugăr se făcea,

                        Armele şi le-ascundea,

                        Murgul îl încăleca

                        Şi îndată el pleca

                        Şi la turci că se ducea.

                        Şi aşa că le zicea

                        – Bună ziua, turcilor,

                        Turcilor, voinicilor!

                        Auzit-am, auzit,

                        Lucru mie potrivit,

                        C-aveţi un rob de pierzare;

                        Nu l-aţi face de vânzare?

                        Că de cumva mi l-aţi da,

                        Bucuros l-aş cumpăra

                        Şi de cumva vi-i de dat,

                        Mie mi-i de cumpărat.

                        Şi de-a fi cam tinerel,

                        V-aş da mulţi galbeni pe el,

                        Ca să mi-l fac diecel;

                        Că la vreme de slăbie

                        N-are nime să mă ţie

                        Şi mi-a fi spre-ajutorie.

                        Ba, de n-ar avea cap greu,

                        L-aş învăţa tot mereu,

                        Să rămână-n locul meu!

                        Turcii, cum îl auzea,

                        Toţi din grai aşa grăia

                        – Părinte, sfinţa-ta,

                        Noi robul nu ţi l-om da,

                        Că nu-i neam de diecel,

                        Ci e neam de Novăcel!

                        Şi nouă nu ni-i de dat,

                        Că pe el l-am judecat

                        Ca să fie spânzurat,

                        Că-i un mare blestemat.

                        Seamănă cu tatăl său,

                        Bate-mi-l-ar Dumnezeu!

                        Că de când s-a pomenit,

                        Tot aşa ne-au prăpădit;

                        Că ne ţinea drumurile

                        Şi ne tăia capetele!

                        Novac, dacă auzea,

                        Turcilor că le zicea

                        – Dacă nu mi-l sloboziţi,

                        Vă rog să nu-l potopiţi

                        Până nu l-oi spovedi

                        Şi de moarte l-oi găti!

                        Dar turcii se mânia

                        Că prea mult îi necăjea.

                        Atunci Novac ce-mi făcea?

                        Pozonarele-şi vărsa,

                        Galbeni pe jos răsfira.

                        Turcii-a strânge se-ntrecea,

                        Iar Novac se întorcea

                        Şi sabia ş-o scotea

                        Şi pe toţi turcii tăia,

                        Nici unul nu rămânea.

                        Apoi afară ieşea,

                        La temniţă se ducea,

                        Unde era-nchis Gruia,

                        Lăcatele le rupea

                        Şi pe Gruia îl scotea

                        Şi din grai aşa grăia

                        – Gruiţo, copilul meu,

                        Tu faci tot de capul tău

                        Şi n-asculţi cuvântul meu,

                        Rău te bătu Dumnezeu!

                        Gruia noduri înghiţea,

                        Dar nimica nu zicea,

                        Că el vina şi-o vedea,

                        Apoi amândoi se lua

                        Şi prin turci se întorcea

                        Şi pe toţi că mi-i tăia.

                        Pe unde Novac mergea,

                        Numai cu cotul cotea,

                        Uliţi printre turci făcea.

                        Gruiţa mi-i abătea,

                        Iară Novac îi tăia,

                        Şi turcii aşa pica

                        Cum pică vara iarba

                        Când o ajungi cu coasa.

                        Iar un turc cam bătrânel,

                        Vai de el, amar de el,

                        Se-nvârtea şi se codea

                        Şi de Gruia se ruga

                        – Lasă-mă nevătămat,

                        Să duc veste la-mpărat

                        C-ai scăpat din Ţarigrad!

                        Iar Gruia că-mi zicea

                        – Câine bătrân şi spurcat,

                        Te-aş lăsa nevătămat,

                        Dar îi spune la-mpărat

                        Că de viteaz ai scăpat!

                        Apoi sabia trăgea,

                        Urechile îi tăia,

                        Nasul o ţâră-i cârnea

                        Ş-apoi scăpat îl făcea.

                        Iară Gruia cu Novac

                        Se lua de după cap

                        Şi se săruta cu drag.

                        Şi lăuda pe Dumnezeu

                        Că i-a scăpat de la rău.

                        Ş-apoi ei că se lua,

                        Pe uliţă că-mi pleca,

                        Multă blagă-şi aduna,

                        Multe cară încărca

                        Şi dincoace ei venea.

                        Cătră Ţara Românească,

                        Fapta să ş-o povestească

                        La boieri ca dumneavoastră,

                        Dumnezeu să vă trăiască!

                        Şi Novacii, cât trăia,

                        Tot mereu se veselea

                        Şi la turci nu mai gândea!