Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Pădurea

                        Nimica n-are ca pădurea mai multe farmece s-atragă

                        Un suflet ce iubeşte taina frunzişelor cu umbră dragă

                        Şi nicăieri nu poţi mai bine de lumea-ntreagă să te pierzi

                        Decât pe-ngustele potece sub bolţile cu frunze verzi.

 

                        Frumos e muntele ce-nalţă spre ceruri fruntea lui semeaţă,

                        Frumos e câmpul ce se-ntinde ca şi o mare de verdeaţă,

                        Frumoasă, marea liniştită sau cu talazul răzvrătit,

                        Însă nimica cu pădurea nu poate fi asemuit.

 

                        Ea n-are-n sânul ei castele, dar soarele când o izbeşte

                        O populează cu fantasme, şi cântu-o face de vorbeşte,

                        Ş-aci zăreşti palate-nalte, ş-aci, când ele se desfac,

                        Ridică vocea orice frunză şi-n om se schimbă-orice copac.

 

                        Şi câte gânduri nu deşteaptă câte-un stejar mai vechi, ce ştie

                        A veacurilor dispărute povestea cea de bărbăţie,

                        El, ce sub umbra lui bătrână s-adăpostească a putut

                        Câte-un Mihai al ţării noastre, trăit şi mort necunoscut.

 

                        Pădure, cine nu iubeşte suava ta melancolie,

                        Tu ce ridici spre ceruri braţe visându-ţi dulcea poezie,

                        Şi care om venind în tine nu se pricepe înălţat,

                        Cu rănile în piept închise, cu doru-n suflet alinat?

 

                        Poetul dacă se aşează la vreo răspânt’e cu fântână

                        Vorbeşte cu izvoru-albastru de-a codrului frumoasă zână,

                        Ce se tot face nevăzută de când nu sunt nici fraţi de cruci,

                        Nici verzişori frumoşi ca zmeii, nici poteră şi nici haiduci.

 

                        Şi cântecele ce deşiră îi sunt adesea însoţite

                        De milioanele de frunze în soare-apune poleite,

                        Iar apa alergând la vale, cu un murmur nedefinit

                        Le duce fără de-a şti unde şi nici de unde i-au venit.

 

                        Ciobanul dacă se zăreşte printre desişul tău cel verde,

                        De rând de-ar fi la-nfăţişare, înfăţişarea lui şi-o pierde,

                        Şi ca-ntr-o cadră ce-ar cuprinde pe un păstor al lui Virgil

                        Se-ntipăreşte o idilă pe chipu-i încă de copil.

 

                        Îl vezi alăturea cu mieii, pe care blând îi păstoreşte,

                        Cu pieptul gol, în vânt cu părul ce alba faţă i-o umbreşte,

                        Ca-n vremuri clasice de simplu, dar şi frumos şi fericit

                        Precum n-a fost până acuma de nimeni încă-nchipuit.

 

                        Voinicul dacă pe sub seară şi-adăposteşte-a lui comoară

                        De dragoste înflăcărată sub umbra ta ce-l înfăşoară,

                        Din om ce este-l faci să pară ca sântu Gheorghe de măreţ

                        Şi tremură sărmana fată sub buza lui de îndrăzneţ.

 

                        Pădure, cadrul tău convine la bucurie şi durere…

                        Dar cântecul ce pe-a mea buză începe azi a tresălta

                        Din nou ca să răsune liber şi să reia a lui putere,

                        Pădure, are trebuinţă de cadrul şi de umbra ta.

 

                        Cu gândurile mele singur aş vrea ca să mă pierd în tine,

                        Să simt o dulce voluptate sorbindu-ţi aerul cel viu,

                        Să nu mai s-afle om să ştie nici de-al meu nume, nici de mine,

                        Şi tot aşa să nu mai fie nici om de care eu să ştiu.

 

                        Tăcut, sub frunze ca nălucă să mă strecor fără-ncetare

                        Pe unde locul mai sălbatic s-ar întâmpla în drumul meu,

                        Iar dând uitării lumea-ntreagă şi eu s-am parte de uitare,

                        Rănit de lupta unei vieţe pe care n-am cerut-o eu.

 

                        Spre soarele ce se ridică să cânt cu frunzele ce cântă,

                        Cu paserile modulându-şi concertul lor neîntrecut,

                        Cu şoptitoarele izvoare ce-n armonie se frământă

                        Pe patul de-albe pietricele ce le e vecinic aşternut.

 

                        Şi cufundat prin al meu suflet în armonie şi verdeaţă,

                        Răpit din visele frumoase ce-n al meu cuget s-ar ivi,

                        Să simt şi lumea să-nţeleagă că de-are traiul vreo dulceaţă,

                        E de-a uita că-l porţi pe umeri ş-ameninţă a te strivi.