Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Noaptea de decembrie

                        Pustie şi albă e camera moartă…

                        Şi focul sub vatră se stinge scrumit…

                        Poetul, alături, trăsnit stă de soartă,

                        Cu nici o scânteie în ochiu-adormit…

                        Iar geniu-i mare e-aproape un mit…

                        Şi nici o scânteie în ochiu-adormit.

 

                        Pustie şi albă e-ntinsa câmpie…

                        Sub viscolu-albastru ea geme cumplit…

                        Sălbatică fiară, răstriştea-l sfâşie,

                        Şi luna-l priveşte cu ochi-oţelit…

                        E-n negura nopţii un alb monolit…

                        Şi luna-l priveşte cu ochi oţelit.

 

                        Nămeţii de umbră în juru-i s-adună…

                        Făptura de humă de mult a pierit

                        Dar fruntea, tot mândră, rămâne în lună

                        Chiar alba odaie în noapte-a murit… –

                        Făptura de humă de mult a pierit.

 

                        E moartă odaia, şi mort e poetul…

                        În zare, lupi groaznici s-aud, răguşit,

                        Cum latră, cum urlă, cum urcă, cu-ncetul,

                        Un tremol sinistru de vânt-năbuşit…

                        Iar crivăţul ţipă… – dar el, ce-a greşit?

                        Un haos, urgia se face cu-ncetul.

 

                        Urgia e mare şi-n gându-i ş-afară,

                        Şi luna e rece în el, şi pe cer…

                        Şi bezna lungeşte o straşnică gheară,

                        Şi lumile umbrei chiar fruntea i-o cer…

                        Şi luna e rece în el, şi pe cer.

 

                        Dar scrumul sub vatră, deodată, clipeşte…

                        Pe ziduri, aleargă albastre năluci…

                        O flacără vie pe coş izbucneşte,

                        Se urcă, palpită, trosneşte, vorbeşte…

                        „Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?”

 

                        Şi flacăra spune: „Aduc inspirarea…

                        Ascultă, şi cântă, şi tânăr refii…

                        În slava-nvierii îneacă oftarea…

                        Avut şi puternic emir, voi să fii.”

                        Şi flacăra spune: „Aduc inspirarea

                        Şi-n alba odaie aleargă vibrarea.

 

                        Răstriştea zăpezii de-afară, dispare…

                        Deasupră-i e aur, şi aur e-n zare,

                        Şi iată-l emirul oraşului rar…

                        Palatele sale sunt albe fantasme,

                        S-ascund printre frunze cu poame din basme,

                        Privindu-se-n luciul pârâului clar.

 

                        Bagdadul! Bagdadul! şi el e emirul…

                        Prin aer, petale de roze plutesc…

                        Mătasea-nflorită mărită cu firul

                        Nuanţe, ce-n umbră, încet, veştejesc… –

                        Havuzele cântă… – voci limpezi şoptesc…

                        Bagdadul! Bagdadul! şi el e emirul.

 

                        Şi el e emirul, şi are-n tezaur,

                        Movile înalte de-argint şi de aur,

                        Şi jaruri de pietre cu flăcări de sori;

                        Hangiare-n tot locul, oţeluri cumplite

                        În grajduri, cai repezi cu foc în copite,

                        Şi-ochi împrejuru-i – ori spuză, ori flori.

 

                        Bagdadul! cer galben şi roz ce palpită,

                        Rai de-aripi de vise, şi rai de grădini,

                        Argint de izvoare, şi zare-aurită

                        Bagdadul, poiana de roze şi crini

                        Djamii – minarete – şi cer ce palpită.

 

                        Şi el e emirul, şi toate le are…

                        E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,

                        Dar zilnic se simte furat de-o visare…

                        Spre Meka se duce cu gândul mereu,

                        Şi-n faţa dorinţei – ce este – dispare

                        Iar el e emirul, şi toate le are.

 

                        Spre Meka-l răpeşte credinţa – voinţa,

                        Cetatea preasfântă îl cheamă în ea,

                        Îi cere simţirea, îi cere fiinţa,

                        Îi vrea frumuseţea – tot sufletu-i vrea

                        Din tălpi până-n creştet îi cere fiinţa.

 

                        Dar Meka e-n zarea de flacări – departe

                        De ea o pustie imensă-l desparte,

                        Şi pradă pustiei câţi oameni nu cad?

                        Pustia e-o mare aprinsă de soare,

                        Nici cântec de paseri, nici pomi, nici izvoare

                        Şi dulce e viaţa în rozul Bagdad.

 

                        Şi dulce e viaţa în săli de-alabastru,

                        Sub bolţi lucitoare de-argint şi de-azur,

                        În vie lumină tronând ca un astru,

                        Cu albele forme de silfi împrejur,

                        În ochi cu lumina din lotusu-albastru.

 

                        Dar iată şi ziua când robii şi-armează…

                        Cămile găteşte, şi negri-armăsari,

                        Convoiul se-nşiră – în zori scânteiază,

                        Porneşte cu zgomot, – mulţimea-l urmează,

                        Spre porţi năpustită cu mici şi cu mari.

 

                        Şi el ce e-n frunte pe-o albă cămilă,

                        Jar viu de lumină sub roşu-oranisc,

                        S-opreşte, o clipă, pe verdele pisc,

                        Privindu-şi oraşul în roza idilă…

 

                        S-opreşte, o clipă, pe verdele pisc…

                        Din ochiul său mare o lacrimă pică,

                        Pe când, de sub dealuri, al soarelui disc

                        În gloria-i de-aur încet se ridică…

                        Şi lacrima, clară, luceşte, şi pică…

 

                        Din apa fântânii pe care o ştie

                        În urmă, mai cere, o dată, să bea…

                        Curmalii-o-nfăşoară c-o umbră-albăstrie…

                        Aceeaşi e apa spre care venea

                        Copil, să-şi alinte blondeţea în ea

                        Şi-ntreagă, fântâna, e tot cum o ştie.

 

                        E tot cum o ştie, – dar, searbăd la faţă,

                        Sub magica-i umbră, un om se răsfaţă…

                        Mai slut e ca iadul, zdrenţos, şi pocit,

                        Hoit jalnic de bube, – de drum prăfuit,

                        Viclean la privire, şi searbăd la faţă.

 

                        De nume-l întreabă emirul, deodată,

                        Ş-acesta-i răspunde cu vocea ciudată

                        – La Meka, plecat-am a merge şi eu.

                        – La Meka? La Meka?… – şi vocea ciudată

                        – La Meka! La Meka! răsună mereu.

 

                        Şi pleacă drumeţul pe-un drum ce coteşte…

                        Pocit, şchiop şi searbăd, abia se târeşte…

                        Şi drumu-ocoleşte mai mult, tot mai mult,

                        Dar mica potecă sub pomi şerpuieşte,

                        O tânără umbră de soare-l fereşte,

                        Auzu-i se umple de-un vesel tumult,

                        Şi drumu-ocoleşte mai mult – tot mai mult.

 

                        Iar el, el emirul, de-asemenea pleacă

                        Pustia l-aşteaptă în largu-i s-o treacă…

                        Prin prafu-i se-nşiră cămile şi cai,

                        Se mistuie-n soare Bagdadul, şi piere,

                        Mai şters decât rozul de flori efemere,

                        Mai stins decât visul pierdutului rai.

 

                        În largu-i pustia, să treacă-l aşteaptă

                        E dreaptă – tot dreaptă – dar zilele curg,

                        Şi foc e în aer, în zori, şi-n amurg

                        Şi el naintează, dar zilele curg.

 

                        Nici urmă de ierburi, nici pomi, nici izvoare…

                        Şi el naintează sub flăcări de soare…

                        În ochi o nălucă de sânge – în gât

                        Un chin fără margini de sete-arzătoare…

                        Nisip, şi deasupra, cer roşu – ş-atât

                        Şi toţi naintează sub flăcări de soare.

 

                        Şi tot fără margini pustia se-ntinde,

                        Şi tot nu s-arată oraşul preasfânt

                        Nimic n-o sfârşeşte în zori când s-aprinde,

                        Şi n-o-nviorează suflare de vânt

                        Luceşte, vibrează, şi-ntruna se-ntinde.

 

                        Abia, ici şi colo, găsesc, câteodată,

                        Verdeaţa de oază cu dor aşteptată…

                        Săgeată, aleargă cal alb şi cal murg,

                        Cămilele-aleargă săgeată şi ele,

                        La cântecul apei se fac uşurele…

                        Izvor sau citernă în clipă le scurg

                        Dar chinul reîncepe, şi zilele curg.

 

                        Şi tot nu s-arată năluca sublimă…

                        Şi apa, în foale, descreşte mereu…

                        Când calul, când omul, s-abate victimă,

                        Iar mersul se face din greu şi mai greu…

                        Cu trei şi cu patru, mor toţi plini de zile,

                        Dragi tineri, cai ageri, şi mândre cămile.

 

                        Şi tot nu s-arată cetatea de vise…

                        Merindele, zilnic, în trăişti se sfârşesc…

                        Prădalnice zboruri de paseri, sosesc…

                        S-aruncă pe leşuri cu ciocuri deschise,

                        Cămile, cai, oameni, cad, pier, se răresc…

                        Doar negrele paseri mereu se-nmulţesc

                        Şi tot nu s-arată cetatea din vise.

 

                        Cetatea din vise departe e încă,

                        Şi vine şi ziua cumplită când el,

                        Rămas din toţi singur, sub cer de oţel,

                        Pe minte îşi simte o noapte adâncă…

                        Când setea, când foamea, – grozave la fel,

                        Pe piept, ori pe pântec, îi pun câte-o stâncă,

                        Prin aeru-n flăcări, sub cerul de-oţel.

 

                        Pierduţi sunt toţi robii, cu cai, cu cămile…

                        Sub aeru-n flăcări, zac roşii movile…

                        Nainte – în lături – napoi – pestetot,

                        Oribil palpită aceeaşi culoare…

                        E-aprins chiar pământul hrănit cu dogoare,

                        Iar ochii se uită zadarnic, cât pot

                        Tot roşu de sânge zăresc pestetot

                        Sub aeru-n flăcări al lungilor zile.

 

                        Şi foamea se face mai mare – mai mare,

                        Şi, zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare…

                        Bat tâmplele… – ochii sunt demoni cumpliţi…

                        Cutremur e setea, ş-a foamei simţire

                        E şarpe, ducându-şi a ei zvârcolire

                        În pântec, în sânge, în nervii-ndârjiţi…

                        Bat tâmplele… – ochii sunt demoni cumpliţi.

 

                        Abia mai păşeşte cămila ce-l poartă…

                        Speranţa, chiar dânsa, e-n sufletu-i moartă…

                        Dar iată… – părere să fie, sau, ea?…

                        În zarea de flăcări, în zarea de sânge,

                        Luceşte… Emirul puterea şi-o strânge…

                        Chiar porţile albe le poate vedea…

                        E Meka! E Meka! ş-aleargă spre ea.

 

                        Spre albele ziduri, aleargă – aleargă,

                        Şi albele ziduri, lucesc – strălucesc,

                        Dar Meka începe şi dânsa să meargă

                        Cu pasuri ce-n fundul de zări o răpesc,

                        Şi albele ziduri, lucesc, – strălucesc!

 

                        Ca gândul aleargă spre alba nălucă,

                        Spre poamele de-aur din visu-i ceresc…

                        Cămila, cât poate, grăbeşte să-l ducă…

                        Dar visu-i, nu este un vis omenesc

                        Şi poamele de-aur lucesc – strălucesc

                        Iar alba cetate rămâne nălucă.

 

                        Rămâne nălucă, dar tot o zăreşte

                        Cu porţi de topaze, cu turnuri de-argint,

                        Şi tot către ele s-ajungă zoreşte,

                        Cu toate că ştie prea bine că-l mint

                        Şi porţi de topaze, şi turnuri de-argint.

 

                        Rămâne nălucă în zarea pustiei

                        Regina trufaşă, regina magiei,

                        Frumoasa lui Meka – tot visul ţintit,

                        Şi vede pe-o iasmă că-i trece sub poartă…

 

                        Pe când şovăieşte cămila ce-l poartă…

                        Şi-n Meka străbate drumeţul pocit,

                        Plecat şchiop şi searbăd pe drumul cotit

                        Pe când şovăieşte cămila ce-l poartă…

 

                        Şi moare emirul sub jarul pustiei

                        Şi focu-n odaie se stinge şi el,

                        Iar lupii tot urlă pe-ntinsul câmpiei,

                        Şi frigul se face un brici de oţel…

                        Dar luna cea rece, ş-acea duşmănie

                        De lupi care urlă, – ş-acea sărăcie

                        Ce-alunecă zilnic spre ultima treaptă,

                        Sunt toate pustia din calea cea dreaptă,

                        Ş-acea izolare, ş-acea dezolare,

                        Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare…

                        Murit-a emirul sub jarul pustiei.