Iese amurg dintr-o bătaie de clopot
caii culeg iarba din ultimul tropot,
păsări adorm dacă amurgul le-atinge,
sus la izvor, sus la obirşie, ninge.
Case cuprind sufletul zilnicei frângeri,
oamenii sânt umbre tăcute de îngeri,
nimeni aici legea cerească n-o calcă,
sufletu-n plop, trupul se-apleacă în salcă.
S-a auzit de peste uliţi o veste,
un nou născut viu într-o iesle mai este,
lemne de foc, oarbe cărute mai cară,
ultim sărut, ca o pecete de ceară.
Misticul sat luneca în rugăciune,
nimeni nimic, înspre pământ nu mai spune,
toate se-ntorc ireductibil spre ceruri,
florile ţin sipete de adevăruri.
Iarăşi amurg, dângătul parcă revarsă,
cucii dispar lângă clopotniţa arsă,
cade-n fântâni ziua să urce iar, mâine,
în amintiri satul miroase a pâine.
În cimitir, oile nu mai pasc iarbă,
mieii o pasc, pofta din ei este oarbă,
nevinovaţi, anii se-ncarcă de vină
cum ne-ating, fiinţele cum le declină.
Sara pe deal seamană cel mai ades cu
sara pe deal cum o scria Eminescu
sara pe deal e şi-aici cum şi-ntr-ânsul,
sara pe deal, fetişizându-ne plânsul.
Sara pe deal, parte din noaptea eternă,
sara pe deal, capul se-apleacă pe pernă,
sara pe deal, totul deodată învie,
sara pe deal, muzică din poezie.
Caii în apus pasc magnetismul chindiei,
omului bun, casa puternică fie-i,
noi între noi să mai gustam cât se poate
sara pe deal, cea mai de preţ dintre toate.
Şi să privim cerul cu tragice stele,
care mai ia forma poruncilor grele,
oamenii trec, nici nu vom şti unde pleacă,
iar după ei se mai aude o toacă.
Urmele lor sânt sau copiii sau muncă,
într-un temei lasă întreaga poruncă,
sara pe deal nu e decât un amestic
de fabulos, de nebunesc şi domestic.
Ziua s-a stins, zeamă de zarzară crudă,
ţipă guzgani, cine-are timp să-i audă,
carii bătrâni de-o veşnicie lucrează,
printre copii zgomotul lor iscă groază.
Dacă întinzi mâna cu-o mica lumină
ai să şi simţi vrejuri crescând în gradină,
nişte pândari, hăulituri îşi aruncă,
fetele mari grup se întorc de la luncă.
Poarta în sâni dorul de-o mâna bărbată,
cei căutai mult mai târziu se arată,
podul pe râu scârţie şi se îndoaie,
muştele bat, semn de-nnorare şi ploaie.
Lina-n fuior în turbioane se leagă,
creşte-n dovleci dor de sămânţă întreagă,
parcă de ieri luna răsare-nspre mâine,
plânge-un copil, sau parcă latră un câine.
Plaurii morţi, cresc dintr-o apă uitată,
sfinţi înţelepţi celor cuminţi li se-arată,
sara pe deal, uite un mânz care moare,
suflet din el, ca şi o seară apare.
Dulce-albăstrui caută suflet de iapă,
ea nu mai e, alta va şti să-l înceapă,
ultimi copii strigă pe uliţa noastră,
blânde bunici îi însoţesc din fereastră.
Sara pe deal, cumpăna şinea nu-şi strică,
sara pe deal e ca un duh de bunică,
fruct zemuit împrăştiat pe tot locul,
coacem porumb, unde ai noştri fac focul.
Sara pe deal, dulce vânare de vară,
azi nici un om nu are dreptul să moară,
sara pe deal, fum doborât dintr-un sfeşnic,
cade pe om, parcă-ntrupindu-şi-l veşnic.
Sara pe deal, cânepa fumega bice,
cei pedepsiţi, nu au curajul s-o strice,
toate rămân, precum au fost în natură,
starea de om trece spre starea cea pură.
Sara pe deal, spune că ăsta ni-i rostul,
să o numim suflet din sufletul nostru,
sara pe deal, sufletul mare al lumii,
sara pe deal, ochii în lacrimi ai mumii.
Iar când noi toţi vom murmura ce ne doare,
tu să ne dai o creştinească iertare,
sara pe deal, nu a murit idealul,
sântem aici: Oamenii..Sara..Şi Dealul.