Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore

Tipăreşte
Repetabila povară

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând

Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând

Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,

Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

 

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc

De atâţia copii şi de-atât nenoroc

Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,

Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

 

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,

Care ştiu dureros ce e suta de lei.

De sunt tineri sau nu, după actele lor,

Nu contează deloc, ei albiră de dor

Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,

Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

 

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,

Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.

Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni

Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni

Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,

Dacă nu au murit trişti în casele lor…

Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,

Şi e umbra de plumb a prea zilnicei pâini.

 

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,

Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.

Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii

Nu copil de părinti, ci părinte de fii.

 

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns

Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.

Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?

Pe pământul de cruci, numai om să nu fii.

 

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,

Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,

Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi

Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,

Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi

Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

 

Cine are părinti, încă nu e pierdut,

Cine are părinti are încă trecut.

Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,

Unde-avem şi noi înşine ai noştri copii.

Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,

Şi în genere sunt şi nitel pisălogi.

Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,

Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,

Cocoşati, cocârjaţi, într-un ritm infernal,

Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.

Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,

Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?

Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa

Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga…

 

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus

Pe conştiinţă povara acestui apus

Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,

Se vor împuţina cei ce n-au şi ne cer.

Iar când vom începe şi noi a simţi

Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,

Şi abia într-un trist şi departe târziu,

Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,

Vom pricepe de ce fiii uită curând,

Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,

Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,

Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,

Deşi lumea în care părinţi am ajuns

De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.