Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore

Tipăreşte
La ecograf, cu tata

Aparatura este toată gata

şi doctorul îl dă c-un fel de seu,

ca să privim prin ecograf în tata,

misteriosul făcător al meu.

 

A-mbătrânit şi-abia se mai dezbracă,

surâde stins, la orice amănunt,

abia aşază zestrea lui săracă

aceeaşi de pe când era cărunt.

 

Nu-i trebuie nimic, ar vrea să moară,

de n-am fi noi, cei daţi în grija sa,

şi care cu-o privire ordinară

prin ecograf, în el, vom căuta.

 

Bătrân frumos, gătit ca pentru oaste,

aşa s-a aşezat pe patul mic

şi doctorul, palpându-i între coaste,

când tehnicile noi nimic nu zic!

 

Ce-i, tată? Nici nu ştiu dacă mă-ntreabă

sau eu l-întreb! Dar ce ar fi?

Şi doctorul priveşte fără grabă

acest mănunchi de oase plumburii.

 

E tatăl meu, cu ecograful vădu-l,

întins neputincios pe-un rece pat

şi aşteptând nesperiat prăpădul,

precum război şi gratii a-ndurat.

 

Dar, doctore, ce sunt acestea toate?

Ce-i traista asta fără minereu?

Şi doctorul răspunde: Vai, se poate?

E tatăl dumneavoastră, domnul meu!

 

Cuantificat şi parcă fără sânge

doar nişte aburi printre cifre ies

şi inima bătrânului meu plânge

la ecograf, în vremuri de progres.

 

Acum vom şti precis ce se cuvine,

vom şti şi-un diagnostic mai precis,

dar tatăl meu n-o să se simtă mai bine

nici în realitate, nici în vis.

 

Aorta, pancresul şi ficaţii,

rinichii şi penumbre de vezici,

dar, voi, o zi de tinereţe daţi-i

şi nu-l veţi găsi nicicând aici.

 

Cuierul plin de hainele bătrâne

e, însuşi el, atâta de bătrân,

că altă învoială nu-i rămâne

decât de praznic treaz lângă stăpân.

 

Şi doctorul priveşte-atent în tata

ameninţatul meu părinte bun:

Ecografia noastră este gata

şi a ieşit normală, pot să spun.

 

Dar, domn`ne doctor, daţi-mi voie încă

să-l mai privesc şi eu pe tatăl meu,

să văd ce suferinţă îl mănâncă

să înţeleg de ce îi este greu.

 

Şi doctorul mă lasă lângă sine,

privesc în tatăl meu şi nu-nţeleg

ce s-a-ntâmplat cu dânsul că devine

un om străin, prin trupul neântreg.

 

Şi parcă văd în cer cu o lunetă;

acesta nu e un corp de om de-aici,

dar, vai, imagini stranii se repetă-

ce faci, tăticul meu, şi ce mai zici?

 

Cu toate fronturile stinse-n oase,

cu ochii mari şi-ncercănaţi adânc,

se roagă tata doctorul să-l lase

să se ridice, ca să nu mai plâng.

 

Se-mbracă-ncet, e obosit, zâmbeşte,

şi scutură din pumni un fir de praf

şi mulţumeşte pur şi soldăţeşte

că l-am adus aici la ecograf.

 

Nici nu-l mai am pe tatăl meu aici în faţă,

nu mai e tata pe ecranul gros,

ci tatăl lui la ecograf îngheaţă

bunicul meu îi fulgeră în os.

 

Şi, dincolo de nişte amănunte,

parcă şi eu apar la ecograf,

şi năduşeala-mi arde brusc pe frunte.

E bine? E normal? Sau este grav?

 

Noi toţi, de după el şi dinainte,

ne răsfirăm în ceaţa firii lui,

nici nu mai ştiu ce-i fiu şi ce-i părinte,

nici nu mai ştiu ce este şi ce nu-i.

 

E palid, cu privirea-nrourată,

nu-l părăseşte demnitatea sa:

„Eu pot să mor, că toţi murim odată,

dar vreau să ştiu dac-aţi găsit ceva!”

 

De-l îngropam şi mă-ntorceam la groapă

să-l văd din nou şi din pământ să-l scot,

la fel i-ar fi fost gândul să înceapă

să ştie tot şi să trăiască tot.

 

Şi coborâm pe scări, uniţi de plânsul

cumplitei bucurii că suntem vii,

şi nu de ecograf vorbeşte dânsul

când zice-abia şoptit? „Ce-o fi, o fi!”