Apleacă-ţi fruntea de stăpân
spre brazda noastră milenară,
reânviat ţăran român
şi făcătorule de ţară…
Într-un pridvor cu busuioc
ascute briciul pus la grindă,
peste-un lighean muiat la foc
tu bărbiereşte-te-n oglindă.
Ai colindat ce-ai colindat
prin lumea veşnic friguroasă,
acum bine-ai venit în sat
mai cald e totuşi pe acasă.
Te-aşteaptă brazda s-o-nfloreşti
şi grajdul să-l îndeşi cu vite
şi vechi colinde româneşti
te mustră, parcă părăsite…
Ţăran român, Măria Ta,
să nu laşi câmpul tău să moară,
ţi-au dat strămoşii ce lucra,
cu mâinile-au făcut o ţară.
Dă iute briciul pe curea
şi bărbiereşte-te de-a rândul,
că vezi că azi e ziua ta,
care durează cât pământul.
La cimitir, pe la cei duşi,
coboară-n zori şi te închină,
să ungi ţâţânile la uşi,
deschide geamul spre lumină.
Repară gardul putrezit,
dă coama calului prin mână,
şi ca să simţi că ai venit
sleieşte apa din fântână.
Şi nu uita, din când în când,
să mai şi mori cum se cuvine,
în toţi urmaşii renăscând,
cum toţi strămoşii sânt în tine
Ţăran român, Măria Ta,
îndreaptă căi ce se strâmbară,
prin tine ţara va dura,
că tu ai palma cât o ţară.