Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,
Eu văd pierind, cu ochii, ce-am iubit,
Mi-ar fi prea mult şi-o gaură de şarpe
Să merg în ea, tăcut şi umilit.
Ce să mai cânt când au venit piraţii
Şi apele din matci ni le-au furat,
O lacrimă fiinţei mele daţi-i
Şi-o s-auziţi de omul scufundat.
M-aş îneca, m-aş stinge şi m-aş duce,
Să mă zdrobească ritmuri pe-o şosea,
Nici nu mai am nevoie de o cruce,
Mi-a fost destul c-am dus-o pe a mea.
Eu, sclavul trist al harpei mele tristre,
Prăpădul întinzindu-se îl văd
Şi nu mai e nimic să mai reziste
Acestei sinucideri în prăpăd.
De n-aş avea puterea diavolească
Să inţeleg că totul a căzut,
Dar vin heralzii cinici să-mi izbească
Scrisorile prăpădului de scut.
Prietenii mă ocolosc de frică,
Probabil mă consideră ciumat,
Eu însumi scriu acum la lampa mică
Să nu mă vada cei care se bat.
Iubire? Vis de mâine? Regăsire?
N-au gizii mei un minim interes
Poveşti cu dulci iluzii să-mi inşire
Din starea condamnatului să ies.
Se pregateşte marele exemplu!
Acela, zic Casandrele, sânt eu!
Ca un berbec am să mă duc în templu.
Murind, măcar s-ajung la Dumnezeu.
Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,
Eu, cântăreţul soarelui din nord,
De-aicea, dintr-o gaură de şarpe,
Rostesc un acatist şi-un dezacord.
Ce să mai cânt? Doar calea pin-la gide!
Ce să mai cânt? Pe voi, ca pe eroi?
Îmi vine şi a plânge şi a râde
Că nu există cale înapoi.
Voi nu vedeţi că nu mai aveţi ţară
Şi ca străini vi-s pruncii, cobitori,
Învaţă ei ceva pe dinafară,
Dar n-au părinţi, ei au meditatori.
Voi nu simţiţi că nu mai aveţi ape ?
V-au luat piraţii tot pe vasul lor
Şi iată, din aproape în aproape,
Noi sântem un pustiu nemuritor.
Din harpa mea ridicolă şi tandră
Involuntar un cântec fără rang
Te cheamă lângă mine, hai Casandră,
Săruta-mi gâtul gata pentru ştreang.