Ce mai faci, prin munţi ce ţi-l ascund
Pe bărbatul tău ce-a fost cioban,
Ce mai faci sub cetini şi pe prund,
Ce mai faci, Vitoria Lipan?
Duhul lui mereu în preajma ta
Ţi-a-nsoţit umbrirea lumini
Şi atât de mare se-arăta
Că n-aveai nici loc să te închini.
El te-a dus pe drumu-adevărat,
El ţi-a dat şi drept să judeci tu
Prefăcându-ţi dorul de bărbat
În ceva ce n-are nume, nu.
Iernile sunt tragice în munţi,
De când este muntele sub cer,
Numai la botezuri şi la nunţi
Şi la moarte rudele te cer.
A trecut sazu n-a trecut un an?
Ai aflat, sau n-ai aflat ce-a fost?
Ce mai faci, Vitoria Lipan,
Judecata are totuşi rost.
În prăpăstii viscolite rău,
Pe cărări uitate şi de paşi,
Va mai fi fiind bărbatul tău,
Cum să-l poţi uita şi cum să-l laşi?
N-are nimeni nici puterea ta,
Nici credinţa de-a umbla pe jos,
În prăpăstii, spre a ţi-l afla
Pe ciobanul tragic şi frumos.
Turme vor mai fi şi vor muri,
Oameni se vor stinge peste tot,
Munţii se vor sparge într-o zi,
Or să poată cei ce nu mai pot.
Dar credinţa ta că el e-aici
Va rămâne până la sfârşit,
N-ai să oboseşti şi n-ai s-abdici,
Vei iubi mereu ce ai iubit.
Şi mai trec un secol şi un an
Şi în munţi legenda va da glas,
Cum că tu, Vitoria Lipan,
Credincioasă ţie ţi-ai rămas.
Şi-ntr-o zi ai să te stingi şi tu
Terminându-ţi drumul pe pământ,
Când lătratu, spre un punct bătu,
Unde Nechiforul tău e frânt.
Munţii ţi se clatină-n priviri,
Te măriţi din nou cu omul drag,
Sunteţi împreună iarăşi miri,
Sângele s-a şters de pe baltag.