Fabule


Fabule după autor

Fabule de Grigore Alexandrescu
Fabule de La Fontaine
Fabule de Alecu Donici
Fabule de George Topârceanu
Fabule de Ion Luca Caragiale
Fabule de Ivan Andreievici Krâlov
Fabule de Gheorghe Asachi

Tipăreşte
Vulturul şi albina

                        Fericit om este care se preamăreşte în lume

                        Prin servicii şi vrednicie,

                        Făcând sunet între oameni a lui isprăvi mari şi nume,

                        Dar cât îi demn de cinste şi cel ce în sărăcie

                        Necunoscut şi smerit trudeşte şi osteneşte

                        Pentru binele comun.

                        Care nici o recompensă alta nu sperează

                        Decât pacinicul său cuget în taină se făleşte

                        Că putu folos să facă ca un patriot prea bun,

                        Precum vulturul odată, văzând harnica albină

                        Zburând din floare în floare, ostenită, obosită,

                        Îi zicea cu defăimare: „De tine foarte mi-i milă,

                        Că eşti de tot ticăită,

                        Măcar că eşti învăţată şi lucrezi cu iscusinţă;

                        Dar în stup sunt mii ca tine ce lucrează cu silinţă,

                        Lipind faguri vara toată,

                        Şi, în fine, pentru trudă nu câştigaţi altă plată

                        Decât că cel ce culege

                        Rodul vostru nu alege,

                        Care au lucrat mai cu deosebire,

                        Şi căruia i se cade răsplătire.

                        Deci între mine şi tine este mare osebire,

                        Căci eu aripele mele le deschid cu sunet mare,

                        Mă sui mai pe sus de nouri, împrăştii frică şi groază

                        Păsărilor zburătoare,

                        Încât nici una să zboare de la pământ nu cutează;

                        Păstorii de a mea grijă lângă turme privighează,

                        Iar iepurii din dumbravă nici să iasă îndrăznesc

                        Dacă pe mine mă zăresc.

                        Atunci albina răspunde: „Ţie slavă se cuvine,

                        Şi cerul a sale daruri reverse-le peste tine,

                        Şi crede că nu-ţi pizmuiesc,

                        Căci tu pentru tine în lume gândeşti ca să-ţi fie bine,

                        Iar eu sunt mijlocitoare îmbelşugării comune,

                        Şi pentru dânsa trăiesc,

                        Fiind foarte mulţumită de-am putut cu a mea gură,

                        Să pun în fagurii noştri de miere o picătură…”

                        Patriotule,-nţelege folosul albinii mele,

                        Făcând bine ţării tale, şi nicicum nu te înşele

                        A vulturului mândrie, sau al lui zburat fălos,

                        Căci, precum vezi, el trăieşte neaducând nici un folos,

                        Ce mai ales socoteşte

                        Că patria cu al său lapte

                        Te-au crescut şi te hrăneşte.

                        Apoi şi a tale fapte

                        S-aducă acestei maice măcar un pic de folos,

                        Ca să nu te mustre gândul că nu i-ai fost fiu duios.