Fabule

Abonează-te la fluxul RSS

Link building

Palo santo online

Lucru pentru studenţi

Ink toner

Traduceri apostile

Deparolare laptop

Celulită Galați

Instrumente de proiectare și inginerie

Cursuri de Engleză

Aparate Anti Cârtițe


Fabule după autor

Fabule de Grigore Alexandrescu
Fabule de La Fontaine
Fabule de Alecu Donici
Fabule de George Topârceanu
Fabule de Ion Luca Caragiale
Fabule de Ivan Andreievici Krâlov
Fabule de Gheorghe Asachi

Tipăreşte
Câinele izgonit

                        Lupul cu toată prostia

                        Cârmuia împărăţia;

                        Şi ca un stăpânitor,

                        Unora le da avere,

                        Altora, pe o părere,

                        Le lua chiar starea lor.

 

                        Favor, ură schimbătoare,

                        Izgonire sau chemare

                        Al domniei era plan.

                        Câinele gonit de soartă

                        S-auzise cum că poartă

                        Simtimenturi de duşman;

 

                        C-ar fi zis, nu ştiu la cine,

                        Cum că nu este prea bine

                        A mânca atâţia miei,

                        Şi că dacă le adună

                        Lâna lor pe orice lună,

                        Să-i lase măcar cu piei.

 

                        Asemenea mari cuvinte,

                        Pe cum fieşcine simte,

                        Nu sânt prea de suferit.

                        Pe loc vrură să-l gonească;

                        Dar politica domnească

                        Alte pricini i-a găsit.

 

                        A zis că nimic nu ştie,

                        Că nu este bun să ţie

                        Un rang între curtezani;

                        Că la orice-l rânduieşte,

                        Nici o slujbă nu-mplineşte,

                        Că nu face nici doi bani.

 

                        Atunci vulpe, şarpe, broască,

                        Fără măcar să-l cunoască,

                        De prostia lui vorbea.

                        Unul zicea că glas n-are,

                        Altu că nu este-n stare

                        O piatră de jos să ia.

 

                        Se mira cum de răbdase

                        Domnul, şi nu depărtase

                        Pe un câine ticălos,

                        A căruia toată treaba

                        E să mănânce degeaba,

                        Făr-a face vrun folos.

 

                        Dar după o lungă vreme,

                        Sătul în zadar a geme,

                        Jalbă câinele a dat,

                        Zicând că d-acu-nainte,

                        Toate îi vor părea sfinte,

                        Numai să fie iertat.

 

                        Adesea nenorocirea

                        Schimbă gândul şi simţirea:

                        Pe loc fu şi slobozit.

                        Cinsti, averi nu se mai spune:

                        Ce zicea el era bune,

                        Duhul lui era vestit.

 

                        Într-o zi neavând treabă,

                        Domnul pe ai săi întreabă:

                        „Voi de câine ce gândiţi?”

                        Şerpi, şopârle, deodată,

                        Toţi răspunseră îndată:

                        „Înălţime, să trăiţi!

 

                        Tuturor este plăcută

                        Cinstea cea cu drept făcută

                        Ăstui vrednic dobitoc.

                        Al lui cap, a lui ştiinţă,

                        Glas, putere, iscusinţă

                        Pentru noi sânt un noroc.

 

                        De trup este prea puternic,

                        De slujbi multe este vrednic,

                        Şi în lupte e vestit.”

                        – „Astea le ştiam prea bine,

                        Ştiam ce i se cuvine,

                        Dar atunci era gonit.”