Fabule

Abonează-te la fluxul RSS

Fabule după autor

Fabule de Grigore Alexandrescu
Fabule de La Fontaine
Fabule de Alecu Donici
Fabule de George Topârceanu
Fabule de Ion Luca Caragiale
Fabule de Ivan Andreievici Krâlov
Fabule de Gheorghe Asachi

Tipăreşte
Autorul şi hoţul

                        În întunericul lăcaşului de umbre,

                        În tartarul cumplit

                        Unde de grozăvii trist sufletu-ţi se umple

                        Şi unde merge omul de fapte osândit,

 

                        Sosiră totodată

                        La aspra judecată

                        Un hoţ răutăţit,

                        În sânge încruntat

                        Care au şi murit,

                        Pe viaţă spânzurat,

                        Şi un autor vestit,

                        Puternic în condei,

                        Care au dezvelit

                        Mult slobode idei,

 

                        Ce-ntocmai ca Sirene

                        Era la glas duios,

                        Dar, potrivit cu ele,

                        Şi mult primejdios.

 

                        Orânduielile la iad sunt cu grăbire,

                        Nu este ca la noi zadară prelungire

                        Şi hotărârile se dau într-un minut.

 

                        Fără zăbavă dar,

                        Pe două straşnice grătare de metal

                        S-au pus două căldări, cu smoală s-au umplut

                        Şi bieţii vinovaţi în ele au intrat.

                        Dar sub tălhari au pus un munte-ntreg de brad,

                        La care singură Alecto foc au dat,

                        Stârnind o flacără atâta de grozavă,

 

                        Cât bolţile la iad

                        Mai toate au crăpat;

 

                        Iar către autor părea asprime slabă.

                        Sub el la început

                        Ardea un focuşor abia-abia văzut,

                        El însă ne-ncetat mai rău se aprindea.

                        Trecură zile, ani şi sub tâlhari de mult

 

                        Cenuşă s-au făcut,

                        Iar focul sub autor necontenit ardea.

                        Văzând aşa asprime,

                        Văzând neuşurare,

                        El strigă cu glas mare

                        Că nu-i dreptate-n nime!

                        Că el, trăind în lume,

                        Şi-au dat un mare nume

                        Şi, de au scris ceva

                        Cam slobod, cam ghimpos,

 

                        Dar n-au crezut cândva

                        A fi mai păcătos

                        Decât un rău, un hoţ!

                        Atunci, o furioasă zână,

 

                        O sor’ din cele trei a iadului surori,

                        Cu cozi împodobită de şerpi otrăvitori,

 

                        Cu bice sângerate-n mână,

                        Viind drept autor, au zis: „Nenorocite!

                        Tu cum de îndrăzneşti

                        Asupra providenţei strigare să porneşti

                        Şi să înşiri cuvinte

                        Precum le înşirai

                        Cât pe pământ erai!

                        Şi tu te socoteşti

                        Mai bun decât un hoţ?

 

                        El răul au urmat, el au făcut şi morţi

                        Cât au avut viaţă.

                        Iar tu… Ea au deschis lui lumea ca să vază:

                        Priveşte, uită-te la faptele-ţi cumplite,

                        Vezi fiii ce-au otrăvit pe mumă, pe părinte,

 

                        Cu multe desfrânări

                        Vezi fiice depărtate

                        De-a lor nevinovate

                        A sexului chemări,

 

                        Vezi deznădăjduirea familiilor întrege,

                        Adusă prin a tale mintioase încercări.

                        Tu de însoţiere, de legături, de lege

 

                        Ai râs, ai defăimat

                        Şi, pentru ca sujet de scris să poţi alege,

                        Ai fi dorit să vezi pământul răsturnat.

                        De cine patima au fost descrisă bine,

                        Cu dezveliri că viaţa e vis amăgitor?

                        De cine-i încântat nemernicul amor?

 

                        De tine!

                        Simţirea tinerimii de tine-i aţâţată

 

                        Prin o îmbrobodire de adevăr înalt

                        Şi răzbunarea urii de tine-nfăşurată

                        În scutece de sânge de om din om vărsat.

 

                        Aceste fapte toate,

                        Prin scrieri înfocate

                        Certând ai proslăvit

                        Şi-n loc de fericire,

 

                        Tu omului ai dat povară de gândire.

                        Dar încă câte rele nici nu s-au dezvelit

 

                        Din scrierile tale

                        Ce sunt cu-mbelşugare:

                        Deci rabdă, suferind!”

                        Au zis Mejer scrâşnind

 

                        Şi iute au trântit capacul pe căldare.

 

                        Dumnezeu să nu se-ndure

                        De oricare autor,

                        Ferindu-i pe toţi de furii

                        Şi de-a iadului cuptor.