de Emilia Plugaru

 

– Vai! Vai! Vai! Se căinează biata cloşcă Găinuşă de Munte. Penu! Penu! Unde eşti Penu!? Ah, dragul meu. Ce ai tu cu aceste floricele? Cu buburuzele, fluturaşii şi gâzuliţele după care alergi toată ziulica? Într-o bună zi te vei rătăci şi atunci… Atunci… Bine, nici nu vreau să mă gândesc. Hai repejor, am găsit ceva foarte gustos.Găinuşă de Munte

Penu scormoneşte împreună cu frăţiorii într-o moviliţă, se înfruptă cu multe delicii, gândul însă îi ieste tot la floricica aia albastră pe care o văzuse tocmai când apăruse mama. Nu reuşise să facă cunoştinţă… Sătuli şi fericiţi, frăţiorii adorm şi doar Penu se strecoară pe neobservate, indreptandu-se spre iarba inaltă. Arde de nerăbdare să o întrebe pe floricică de ce e atât de albastră. Dar întâlneşte în cale tot felul de flori şi doar pe aceea parcă a înghiţit-o Pământul.

– O fi în poieniţa de după pădure, se gândeşte Penu, apoi aleargă într-acolo. Şi aici nici zare de floare albastră.

– Hei, întreabă el de o albinuţă, ştii cumva unde se găsesc florile de culoarea cerului?

– Cum sa nu, îi răspunde albinuţa, ţine-te din urma mea, voi zbura cât mai jos. Să nu mă pierzi din vedere.

Puiul Găinuşei de Munte iarăşi aleargă. Se opreşte doar când în faţă i se deschide o mare de flori sinilii.

– Au! Exclamă el. Nu cumva cerul a înflorit pe pământ?

– Bineînţeles că nu, îi zâmbesc florile, doar că cerul ne-a colorat… Tu cine eşti?

– Eu? se fâsticeşte Penu, sunt puiul Gainuşei de Munte!

– Aoleu! Strigă speriate floricelele, vara trecută o găinuşă ne-a ciugulit toate petalele! Am răsărit în altă parte, ne-am stabilit cu traiul aici şi uite că tot ne-ai găsit! Pleacă! Pleacă! Nu ne căşuna nici un rău!

– Aveam de gând doar sa vă admir, sunteţi atât de frumoase, se întristează puiul.

Vrea să se întoarcă acasă, însă nu mai ştie în ce direcţie s-o apuce.

– M-am rătăcit, şopteşte el. Unde o fi mama cu frăţiorii?

Priveşte în jur buimac. Încurând va fi noapte. Penu e dezorientat. Ce să facă? Încotro să pornească? Deodată cerul se întunecă, începe să tune şi în câteva clipe peste câmpie se abate o ploaie năprasnică.

– Ce stai?! Îi strigă floricelele. Ascunde-te! Uite colo, sub arbore, e o ciupercă cu pălăria roşie! Vei avea cât de cât un adăpost!

Puiul Găinuşei stă zgribulit sub ciupercuţă. Se ţine strâns cu aripioarele de tulpiniţă. Ploaia şi vântul mai să-l ia. Florile sunt toate pătulite. Lui Penu i se pare ca furtuna nu va mai înceta.

– Şi cât de bine era sub aripa mamei, se gândeşte el cu tristeţe. Dacă nu am ascultat-o, nu o s-o mai văd… Îi este foame şi somn, îi este frig. De un singur lucru se bucură-ploaia s-a îndreptat către o altă câmpie.. Florile albastre s-au înălţat şi acum sunt chiar mai frumoase ca înainte.

– Piu! Piu! Piu! Umblă bezmetic puiul printre floricele, vreau acasă!

– Atunci du-te, îi răspund ele. Acuşi se va întuneca.

– Nu ştiu unde mi-e casa, scânceşte Penu. Am uitat din ce direcţie am venit…

– Cum? întreabă un fluturaş ce tocmai se pregăteşte de culcare, nici măcar adresa nu ţi-o cunoşti?

– Adresa? Nu o cunosc… par-se că e… dincolo de pădure.

– Ştai că-i bună, fâlfâie din aripioare fluturaşul. Iată floricelele de exemplu, nu au nevoie de adresă. Căci ele niciodată nu pleacă de acolo de unde le-a prins rădăcina. Noi ceilalţi, care avem picioruşe, sau aripioare, trebuie să cunoaştem adresa. Ca mai apoi să ne întoarcem cu uşurinţă spre locul de unde ne-am smuls… Eh… Bietul de tine. De azi înainte vei fi un pui rătăcit.

Zicând astea, fluturaşul se cuibăreşte comod sub o frunzuliţă unde imediat îl îmbrăţişează visele.

– Lasă, nu te întrista, îl consolează pe micul Penu, blândele floricele. Vei dormi la noapte sub ciupercuţă. Dacă Doamne fereşte se furişează vulpea, îţi vom da de ştire. Te vom ascunde. Stai fără de grijă.

Dar cum să stea fără de grilă când noaptea e rece, întunecoasă şi din pricina foamei, somnul nu-i mai este frate… Sub pălăria ciupercii nu e rău. Dar nu se compară cu moleşeala care îl cuprindea alături de frăţiori. Nu simte când adoarme. Se trezeşte, vede că printre crengile copacului se strecoară razele lunii, nu e chiar atât de întuneric, totuşi inimioara îi bate ca o nebună.

– Mi-e frică de vulpe, tremură Penu. Şi mi-e foame, scânceşte el. Ce-ar fi să scobesc un pic în tulpiniţa ciupercuţei? Miroase atât de gustos…

– Nu se poate, aude un glas şi alături vede un iepuraş ce doarme învelit cu o frunză de varză. Nu se poate, vorbeşte urechiatul. Această ciupercă mă adăposteşte de ploaie. O vei distruge. Te rog, nu fă un lucru atât de nesăbuit. Nu e bine să-i căşunezi rău celui care te-a ajutat…Dacă ţi-e foame, gustă din plapuma mea, e foarte gustoasă. Mâine îmi voi găsi o plapumă nouă…

– Cine eşti? întreabă mirat Penu.

– Sunt un iepuraş singur pe lume. Nu am pe nimeni în afara de cât pe ciupercuţă şi florile de pe câmpie. Numele meu e Surică.

– Îmi pare rău, răspunde puiul Găinuşei de Munte, că ţi-am ocupat locul. Nu ştiam că e al tău. Vino, eu plec…

– Unde să pleci?! Se sperie iepuraşul. Nu vezi? E noapte. Rămâi. La o adică încăpem ambii. Suntem încă mici. Hai să fim prieteni!

Penu e tare bucuros de noul său prieten. Ciuguleşte din frunza de varză, îi pare foarte gustoasă, îşi astâmpără foamea apoi lipindu-şi spinăruşa de spinăruşa lui Surică adoarme şi nu se trezeşte de cât când soarele e deja răsărit. Câteva zile se ţine scai de Surică. Merg împreună la grădina de zarzavaturi, împreună aleargă prin câmpia plină de flori. Însă chiar dacă nu se simte atât d singur, dorul de mama, de frăţiori nu-i trece oricum. Se gândeşte că atunci când îi vor creşte aripi va zbura, îi va căuta şi îi va găsi neapărat.

Dar iată că într-o zi o albinuţă îl strigă.

– Eşti Penu? întreabă albinuţa. Puiul Găinuşi de Munte?

– Da, răspunde mirat puiul, de unde mă cunoşti?

– Pare-se eu ţi-am arătat drumul spre floricelele albastre… mama ta te caută, te strigă, e disperată, de ce nu te întorci acasă?

– Vreau să mă întorc, zice Penu, dar nu cunosc drumul!

– Nici o problemă, îi zâmbeşte albinuţa. Să mă odihnesc un pic şi acuşi pornim… Voi zbura cât mai jos ca să nu mă pierzi din vedere…

– Nu, nu, nu, se răzgândeşte Penu. Nu pot să mă întorc… Aici mi-am găsit un prieten. Cum să rămână iarăşi singur, bietul de el?

– Atunci, ia-l cu tine!

De rând cu puişorii Găinuşei de Munte, acum aleargă şi un iepuraş nostim. Toţi îl iubesc pe urecheat. Surică e darnic, îşi împarte zarzavaturile cu frăţiorii de cruce, doarme alături de ei, iar mama cloşcă îl acoperă cu aripa..

– Demult nu am gustat din petalele floricelelor albastre, zice într-o zi Găinuşa de Munte. Sunt foarte gustoase. Dar mai gustos decât orice pe lume e picioruşul ciupercuţei cu pălărie roşie. Mmm… Ce gustoşenie. Uneori însă acestea ar putea fi otrăvitoare. Trebuie să te pricepi bine ca să le consumi… A văzut cineva, pe undeva, floricele albastre sau ciuperci cu pălărie roşie? Întreabă ea.

Nimeni nu a văzut. Căci cum poţi să pricinuieşti un rău celuia care te-a ajutat cândva?

Categorie: Poveşti  2 comentarii